Pierderile financiare înregistrate au depăşit cu mult capitalul social # Soluţia: falimentul sau majorarea capitalului social
Capitalul social subscris şi vărsat al companiei mixte româno – sud coreene „Daewoo – Mangalia Heavy Industries” (DMHI) este de 30.614.832 lei, respectiv 13.578.830,83 de dolari, la cursul de schimb de azi. Pierderile înregistrate de unitate, în perioada 2005 – 2007, au depăşit cu mult această valoare, ridicându-se la 66.807.601,11 dolari. „După lege, asta înseamnă faliment!” – afirmă Constantin Horez, directorul general al Şantierului Naval „2 Mai”.
De la extaz la agonie
DMHI a luat naştere, oficial, la 14 februarie 1997, printr-un joint-venture între concernul „Daewoo” şi Şantierul Naval „2 Mai“ Mangalia. Sud-coreenii au intrat în asociere cu 53 milioane de dolari (din care mare parte sub formă de know-how) obţinând 51% din acţiuni, iar românii, cu şantierul naval propriu-zis (mai puţin terenul), evaluat la 50,92 milioane dolari, respectiv 49% din acţiuni.
Din 1997 până în 1999, societatea mixtă a lucrat în pierdere. Era un rezultat negativ planificat, fiind vorba de o perioadă de investiţii. În 1999, pierderea se ridicase la 4.461.044,4 de dolari. Situaţia s-a inversat, apoi, şi timp de 5 ani s-au obţinut beneficii. Profitul brut a crescut continuu: 2000 – 1.231.437,9 de dolari, 2001 – 2.380.515,14 de dolari, 2002 – 2.873.017,55 de dolari, 2003 – 7.403.744,06 de dolari – 2004 – 9.843.445,98 de dolari.
Se părea că visul companiei mixte româno – sud coreene de a deveni şantierul naval „number one” al Europei este pe cale să se realizeze. Iată, însă, că începând din 2005, visul frumos s-a transformat în coşmar. În ciuda creşterii cifrei de afaceri, a productivităţii, a numărului şi tonajului navelor livrate, rezultatele economico – financiare s-au înrăutăţit cu fiecare an. Compania a început să lucreze în pagubă, pierderea brută crescând în ritm accelerat: 2005 – 23.035.200,26 dolari, 2006 – 12.772.400,85 dolari, 2007 – 31.000.000 de dolari.
O mie de motive
Anul 2008, a debutat şi mai prost. Informaţiile apărute în presa centrală vorbesc despre o pierdere de 50 milioane de dolari în primele 6 luni. „Nu, nu, este mai puţin!” – a negat directorul general Vasile Iorga, dar nu a putut să spună care este valoarea reală, motivând că tocmai se lucrează la noul sistem de evidenţă a cheltuielilor. Că e vorba de 20, 30 sau 50 de milioane de dolari, nu mai contează. Situaţia este, deja, mult prea gravă.
Directorul general Vasile Iorga şi directorul de marketing Paul Ilicenco au explicaţii pentru dezastrul economico – financiar. De vină sunt greva din 2007, migraţia forţei de muncă, ciclul lung de fabricare a navelor, preţurile oţelului, petrolului, al utilităţilor, care au atins maxime istorice. „Impactul cel mai mare în costuri îl are preţul tablei. Mittal Steel a scumpit oţelul cu 25%, începând cu 1 iulie. Această scumpire aduce costuri suplimentare de minim 15 milioane de dolari în acest an” – afirmă Vasile Iorga.
De ce alţii pot, iar DMHI, nu?
Aşa o fi, dar cum se face că „Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co.”, acţionarul majoritar al companiei din Mangalia, a înregistrat anul trecut un profit net de 329 milioane dolari, de aproape cinci ori mai mare decât în 2006. Preţul oţelului, al petrolului şi al utilităţilor nu a afectat în aceeaşi măsură compania din Coreea? Ilicenco încearcă să ne convingă că lucrurile nu stau aşa, că în Orientul Îndepărtat sunt mult mai mulţi producători de oţel, că există competiţie, deci preţuri mai bune. Aşa o fi? Intrăm pe site-urile pieţelor de materii prime şi, surpriză: în China, Japonia, India, preţul oţelului este substanţial mai mare decât cel din Europa.
Dar de ce să comparăm DMHI cu compania mamă, din Coreea. Să vedem care este situaţia tot într-un şantier naval din România, care a pornit la drum cu capital străin, cam în aceeaşi perioadă cu cel din Mangalia. Ne-am oprit la cazul Şantierului Naval „Damen” Galaţi. Timp de 32 de ani, deci şi înainte de privatizare, cu excepţia anului trecut, acesta a lucrat doar în câştig. Evoluţia profitului brut a fost următoarea: 1999 – 10.817.251,5 dolari, 2000 – 15.021.739,35 dolari, 2001 – 9.074.914,31 dolari, 2002 – 3.990.992,70 dolari, 2003 – 11.545.347,77 dolari, 2004 – 12.329.097,19 dolari, 2005 – 7.429.233,27 dolari, 2006 – 13.867.719,83 dolari. În schimb, anul financiar 2007 a fost închis cu o pierdere de 7,5 milioane euro. Aceasta a fost explicată de conducerea companiei prin diferenţa de curs valutar şi prin pierderea de eficienţă provocată de migraţia masivă a forţei de muncă. Societatea a fost nevoită să angajeze nu doar lucrători mai puţin calificaţi, dar să facă şi import de ucraineni şi bulgari, care costă cu cel puţin 30 – 35% mai mult decât forţa de muncă autohtonă.
2007 s-a dovedit a fi un accident şi, în acest an, compania a intrat din nou pe plus, estimând un profit de aproape 2 milioane de dolari pentru acest an. Oare de ce în aceeaşi ţară, Şantierului Naval „Damen” Galaţi a reuşit să treacă peste dificultăţile de moment, iar DMHI, nu?
Afaceri doar de coreeni ştiute
Impactul factorilor invocaţi de conducerea DMHI nu poate fi negat, dar, evident, este exagerat, după cum o demonstrează comparaţiile de mai sus. Există, însă, şi alte cauze, despre care cei aflaţi la vârful DMHI evită să vorbească.
Constantin Horez, directorul general al Şantierului Naval „2 Mai”, a declarat, pentru „Cuget Liber”: „Am descoperit că există un contract de co-building, în care DSME (compania mamă- n.n.) îşi asumă responsabilităţi (la contractarea unei nave – n.n.), pentru care primeşte un comision important, de la început. Şi responsabilitatea este a ei. Există o societate care este tot a lui DSME, care se numeşte DSE Company. Ea asigură proiectarea şi aprovizionarea cu echipamente şi subansamblele necesare navei. Vrem să studiem acest tip de contract, pe care nu l-am văzut până acum, să aflăm în ce constă şi care sunt comisioanele companiilor coreene, pentru că furnitura de echipamente şi proiectarea ajung la aproape 70% din preţul navei. Iar comisioanele sunt ca atare. Sigur că faci pagubă. După ce ai dat comisioane de angajament financiar pentru contractul de navă, pentru aprovizionare şi proiectare, nu-ţi mai ajung banii.”
Mari suspiciuni a ridicat, de asemenea, aşa-zisa perfecţionare a mii de muncitori români în Coreea de Sud. A fost vorba, într-adevăr, de pregătirea lucrătorilor sau de export de forţă de muncă, pe banii DMHI? „Am solicitat tribunalului un audit extern pentru a analiza această problemă, dacă există vreo pagubă pentru societatea mixtă. Urmează să vedem ce va ieşi. În cazul în care există fraudă, vom avea o negociere!” – a dezvăluit Horez.
Jocul milioanelor
Cu fiecare zi care trece, situaţia companiei se complică, iar suspiciunile privind cauzele crizei şi scopul real urmărit de partenerul coreean se înmulţesc. Cu un know-how de zeci de milioane de dolari, pe care l-a adus la constituirea companiei, acesta nu poate fi bănuit de neştiinţă sau prostie.
Dar să lăsăm pe seama AVAS şi a autorităţilor statului român să descifreze jocul făcut de coreeni şi să privim spre viitor. Care este soluţia pentru a evita falimentul şi deteriorarea relaţiei dintre cei doi asociaţi, până la divorţ? După lege, ar trebui făcută majorarea capitalului. Coreenii au solicitat-o. Ei s-au oferit să vină cu 100 de milioane de dolari, iar partea română să contribuie şi ea, pentru a se păstra raportul dintre acţiuni.
„Noi le-am spus că nu venim cu bani, căci am pus o mândreţe de şantier, iar managementul este al vostru. Veniţi şi cumpăraţi! Asta a fost propunerea noastră. Le-am propus să cumpere partea noastră, cu evaluare, aşa cum scrie la carte. Contractul de societate prevede că acţiunile trebuie oferite mai întâi parte-nerului. AVAS le-a mai cerut tot felul de documente şi precizări pentru discuţie. Iar ei nu s-au pronunţat” – a declarat Horez.
Vânzarea este o soluţie convenabilă pentru statul român. Ea îl scapă de toate problemele legate de această afacere neguroasă şi îi poate aduce un venit frumos. AVAS are de oferit partea sa din societatea mixtă, care fusese evaluată la 51 milioane de dolari la momentul constituirii, plus cele 80 ha de teren pe care se întinde şantierul naval. La o primă estimare, ar putea obţine cel puţin 100 de milioane de dolari din această tranzacţie. Dar, ţinând cont de investiţiile făcute, de evoluţia pieţii imobiliare şi de deprecierea dolarului din 1997 şi până azi, preţul ar putea fi cu mult mai mare. Rămâne de văzut ce răspuns vor da coreeni. În funcţie de acesta se va putea spune care le-a fost cu adevărat jocul.
Ion Tiţa-Călin, Cuget liber 29.07.2008